REZULTATELE CONCURSULUI „HAIKU LA FOTOGRAFIE” AUGUST 2011

01.09.2011






Poemul câştigător:

Camera Sambô –

așteptându-l pe Dumnezeu

să mă ia în brațe

Cezar Florin Ciobîcă

5 haiku-uri evidenţiate:


cheia ruginită

s-a pierdut în iarbă –

rouă pe deget

Cristina Monica Moldoveanu

uşa vopsită –

amurgul pătrunde prin

gaura cheii

Cristina Ailoaei

în zorii zilei –

prin  gaura cheii

primele raze

Andra Andronic

ecou din adânc –

ici-colo doar urmele

mâinilor tale

Petru Ioan Gârda

nicio adresă –

reper doar uşa verde

cu mâner străvechi

Ana Urma

În luna august, prin tradiţie lună „moartă”, am avut surpriza să strângem, totuşi, în jurul acestui concurs mai mult de doi participanţi. Mai exact, au participat la concurs 19 autori cu un total de 43 de haiku-uri. Şi asta, în condiţiile în care fotografia oferită a fost una deosebit de dificilă prin simplitatea şi ermetismul ei. Se pare, deci, că aniversând o jumătate de an de existenţă, putem spune că „instituţia” acestui concurs a prins rădăcini şi ne putem uita cu încredere la următoarea jumătate de an. Cu paşi mici către culmile Fuji-ului…..:)

Cum remarcam şi în lunile precedente, selecţia poemului premiant devine din ce în ce mai grea. Calitatea haiku-urilor rămâne înscrisă într-un trend ascendent, care face departajarea „cel-mai-bun-ului” din ce în ce mai dificilă. Astfel, argumentele cu care pot susţine alegerea de luna aceasta sunt mai pronunţat subiective decât în alte luni: între alte 5, 6 haiku-uri care ar fi putut la fel de bine să stea pe podium (şi pe care, în parte, le regăsiţi între cele evidenţiate), l-am ales pe cel al lui Cezar Ciobîcă pentru originalitatea şi profunzimea ideii. Cheia „camerei Sambô”  din acest haiku o regăsim în „Noaptea de Sânziene” a lui Mircea Eliade.

În opinia mea există puţini autori a căror operă să se preteze mai bine unor întrepătrunderi cu sfera lirico-filozofică a haiku-ului decât cea a lui Mircea Eliade. Iar alegerea „Sânzienelor” ca bază de construcţie pentru acest poem honkadori mi s-a părut deosebit de reuşită. Conform definiţiei adaptate pentru haiku-ul internaţionalizat, un honkadori reprezintă aluzia, trimiterea pe care o regăsim în poem la altă creaţie literară. Un honkadori ar trebui să aibă atât yugen – subtila şi misterioasa profunzime a lucrurilor abia sugerate de poem, cât şi ushin – cerinţă referitoare la dicţia cu care sunt declamate versurile. Dacă ushin-ul ni se poate părea mai puţin relevant în acest context (deşi pe deplin aplicabil), întreaga construcţie a romanului „Noaptea de Sânziene” musteşte de yugen, lucru care se transmite pe deplin şi haiku-ului premiant.

Fără a putea să fac, în acest cadru, o analiză aprofundată a simbolisticii „camerei Sambô” în opera lui Eliade, mă rezum la a da câteva repere esenţiale. Pentru cei care doresc să afle mai mult: cartea lui Petru Ursache, Camera Sambo, Ed. Eikon, 2008.

Iată doar câteva idei: la Eliade această cameră Sambô reprezintă ieşirea din timpul istoric prin separarea locului sacru – atemporal, de cel profan, unde realitatea exterioară se manifestă prin timp şi interacţiune cu ceilalţi. Refugiul, ieşirea din lumesc, din timp, se face trecând pragul acestei camere secrete, descris de Eliade ca un „loc paradiziac”, izvor de beatitudine şi fericire. Trăirea autorului îşi are originea într-o întâmplare reală din copilărie, în casa părintească de la Râmnicu-Sărat. Acesta, copil fiind, pătrunde pe furiş în camera de oaspeţi inaccesibilă copiilor, unde are o trăire mistică în faţa dezvăluirii bruşte şi neaşteptate a unui mister. „Storurile erau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase. În odaie plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaş de strugure.” (Memorii, I,9).

Citez din Eliade, Noaptea de Sânziene, pasajele care cuprind cheia de descifrare a haiku-ului lui Cezar Ciobîcă: „Storurile erau lăsate şi în cameră era o penumbră misterioasă, o răcoare de cu totul altă natură decât răcoarea celorlalte camere în care pătrunsesem până atunci. Nu ştiu de ce mi se părea că totul pluteşte acolo într-o lumină verde; poate unde perdelele erau verzi. Căci, altminteri, camera era plină de fel de fel de mobile şi lăzi şi coşuri cu hârtii şi jurnale vechi. Dar mie mi se părea că e verde. Şi atunci, în clipa aceea, am înţeles ce este Sambô. Am înţeles că există aici pe pământ, lângă noi la îndemâna noastră, şi totuşi invizibil celorlalţi, inaccesibil celor neiniţiaţi – există un spaţiu privilegiat, un loc paradiziac, pe care, dacă ai avut norocul să-l cunoşti, nu-l mai poţi uita toată viaţa. Căci în Sambô simţeam ca trăiesc aşa cum nu mai trăisem până atunci; trăiam altfel, într-o continuă, inexprimabilă fericire. Nu ştiu de unde izvora beatitudinea fără nume. Mai târziu, amintindu-mi de Sambô, am fost sigur că acolo mă aştepta Dumnezeu şi mă lua în braţe îndată ce-i călcam pragul. N-am mai simţit, apoi, nicăieri şi niciodată o asemenea fericire, în nici o biserică, în nici un muzeu; nicăieri şi niciodată.”

Am reprodus pe larg cele de mai sus pentru a demonstra complexitatea subtilă a firelor cu care Cezar Ciobîcă a reuşit să lege poemul de imagine. Unul din atributele pregnante ale uşii din fotografie este culoarea verde, culoare atât de specială încât aproape că-şi câştigă o anumită autonomie, devenind la fel de importantă ca obiectul. Nu este doar o uşă, ci este una verde. Lumina camerei Sambô are aceeaşi calitate, un verde mistic, care imprimă trăirii copilului acea unicitate de neegalat între toate celelalte experienţe ulterioare.

Un alt aspect pe care autorul haiku-ului l-a sesizat cu multă sensibilitate este dimensiunea simbolică a uşii. Avem în fotografie o imagine aproape arhetipală a uşii închise, ca barieră ce poate fi înlăturată/deschisă sau nu, între două lumi: cea de dincoace (lumea profană, reală, prozaică, lumea privitorului care se află în faţa unei uşi închise), şi cea de dincolo de uşă (misterul, sacrul, spaţiul privilegiat, în care accesul este posibil doar celor iniţiaţi).

Pentru alesul care ar reuşi să pătrundă în acest spaţiu iniţiatic, Dumnezeu Însuşi stă pregătit să-l primească-n braţe. Cezar Ciobîcă are intuiţia iminenţei Creatorului dincolo de uşa închisă: aşteaptă miracolul Îmbrăţişării Dumnezeieşti.

Astfel, poemul nu poate fi înţeles decât în funcţie de imaginea care l-a generat, precum şi în contextul operei „honkadori-zate”. Iată două dificultăţi ale haiku-ului la fotografie şi ale folosirii honkadori-ului, care au fost excepţional rezolvate de autor.

Până la urmă, fiecare dintre noi are o „cameră Sambô”, un loc secret, chiar dacă nu este unul fizic, în care ne retragem atunci când dorul de trăiri epifanice ne obligă să apăsăm pe clanţă şi să trecempragul. Aici descopăr o altă calitate a acestui haiku: atingerea unor stări de spirit universale, cu rădăcini în inconştientul colectiv al oamenilor din toate culturile şi timpurile. Mă refer la foamea de mister şi la năzuinţa spre revelaţia divinului.

Un haiku de smarald pentru o fotografie giuvaer! Felicitări, Cezar Ciobîcă!

Nu vreau să închei această prezentare până nu reiterez faptul că şi alte haiku-uri de pe podium ar fi meritat aceeaşi cinste. Mă limitez doar la a arăta cu degetul către poemul Cristinei Moldoveanu care extrage din imagine o cu totul altă partitură, o broderie delicată, însă la fel de bogată în înţelesuri şi profunzimi; către cel al Cristinei Ailoaiei şi al Andrei Andronic, care farmecă „în oglindă”, circadian, prin poezia imaginii: un apus, respectiv un răsărit, privite prin gaura cheii; către haiku-ul lui Nelu Gârda care ne obligă să privim, printr-un procedeu de revelare a amprentelor, către partea nevăzută a lucrurilor (ecoul şi urmele mâinilor, reale dar invizibile); către reuşitul şi intraductibilul senryu al lui Gheorghe Postelnicu care se joacă ingenios cu cuvintele şi multiplele înţelesuri ale acestora – fiindcă nu a mai încăput în tabelă, îl redau aici:

pe lacul verde

țintuită broasca –

ușă de castel

către poemul Anei Urmă care descrie minimalist şi eliptic calitatea de reper (poştal?) unicat al unei astfel de uşi……..şi ar mai fi, dar mă opresc aici cu conştiinţa faptului de a fi procedat nedrept faţă de alte câteva haiku-uri foarte bune care nu au fost pomenite, dar care ar fi meritat şi ele un comentariu.

Felicit din nou cu plecăciune pe toţi cei care trimit haiku-uri pentru acest concurs, făcând o reverenţă în faţa calităţii foarte bune a unui număr din ce în ce mai mare de poeme. În faţa acestei situaţii, rog pe toţi participanţii să se gândească dacă nu ar merita să scoatem o dată pe an un album fotohaiku cu poeme selectate, şi anume nu doar cu cele care şi-au găsit loc pe podium, ci cu toate haiku-urile reuşite trimise lună de lună.

Aştept răspunsuri/comentarii/propuneri la: psioana@gmail.com

Acest articol a fost publicat în Concursul "Haiku la fotografie" și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s