REZULTATELE CONCURSULUI „HAIKU LA FOTOGRAFIE” – OCTOMBRIE 2011

Poemul câştigător:

 seară de teatru –

mâna cabotinului

deschide uşa

Clelia Ifrim

5 haiku-uri evidenţiate:

este Halloween –

acum oricine poate

să treacă pragul

Genovel-Florentin Frăţilă

început de basm –

ferindu-se de-oglindă

trupul Bestiei

Vasile Conioşi-Mesteşanu

lumina stinsă –

printre umbre pătrunde

un scârțâit

Cristina Ailoaiei

pe patul morții –

mâța mi-aduce la cap

ghemul deșirat

Cezar Florin Ciobîcă

negru, alb și gri –

Mitsu lasă în palmă

un strop de sânge

Bea Hurmuz

În luna octombrie au fost prezenţi 12 haijini cu un total de 30 de haiku-uri. Mutarea blogului se pare că a influenţat participarea: o parte dintre obişnuiţii concursului n-au mai găsit drumul spre noul blog. Sperăm ca, în timp, să remediem această eclipsă.

Sintetizând situaţia participării de luna aceasta, aş putea spune: puţini, dar buni! Şi ca să nu mai repet descrierea dificultăţilor pe care le am de fiecare dată în a alege pe cel mai bun dintre cele foarte bune, spun direct că mă gândesc să schimb modul de evidenţiere a haiku-ului (-urilor) câştigătoare. Şi asta, fiindcă de multe ori mi se pare nedrept faţă de două, trei alte haiku-uri faptul că doar unul singur se poate sui în vârful piramidei. Vă rog deci să veniţi cu idei şi propuneri despre cum am putea face selecţia ceva mai echitabilă şi mai echilibrată.

Am ales luna aceasta haiku-ul Cleliei Ifrim atât pentru frumuseţea ideii, cât şi pentru şliful perfect al alcătuirii poemului. Un haiku rotund şi echilibrat  are rareori nevoie de explicaţii. Este şi cazul acestuia. În fotografia parcă predestinată la a „naşte” un haiku, prin simplitatea şi aluzivul ei, lăbuţa apare de după o suprafaţă gri. Care poate fi orice: o uşă, tăblia unei mese (să nu uităm că imaginea poate fi întoarsă în jurul axei, astfel încât gheruţa poate fi localizată şi orizontal), marginea unei culise de teatru, etc. Mesajul imaginii este clar : cineva sau ceva cu gheare încearcă să se strecoare dintr-un loc în altul, dintr-un  plan în altul. Pentru cine cunoaşte şi iubeşte pisicile (şi aş spune că lumea se împarte în două categorii de indivizi: cei care le iubesc şi cei care nu le suportă), ideea că aceste feline pot fi caracterizate prin denumirea de „cabotin” este un lucru ce ţine de evidenţă. DEX-ul ne propune câteva înţelesuri ale cuvântului:

CABOTÍN, -Ă I. s. m. f. 1. (în trecut, în Franța) actor ambulant. 2. actor lipsit de talent. ◊ (p. ext.) cel care, prin voce, mimică, vocabular, urmărește să se facă remarcat. II. adj. prefăcut, fals, teatral.

Câte ceva din toate cele trei definiţii se potrivesc pisicii. Ambulantă şi non-conformistă prin natura ei independentă, totuşi cu mult talent, o pisică adevărată va şti să se facă remarcată prin voce, mimică şi chiar vocabular (cei care au marea şansă să fie iubiţi de câte un exemplar al acestei specii ştiu că vocabularul pisicii este foarte bogat şi diferenţiat). În plus, în funcţie de gradul de răsfăţ, individul cu blană îşi poate manipula cu viclenie de vulpe şi falsitate omenească „stăpânii” (cei care ţin o pisică înţeleg ce înseamnă aceste ghilimele), aducându-i mereu acolo unde vrea să-i aibă. La propriu şi la figurat!

Cu adevărat o seară de teatru, ca de altfel orice seară petrecută lângă un autentic cabotin cu blană şi gheare!

Un haiku deosebit este şi cel cu Halloween-ul al lui Genovel-Florentin Frăţilă. Nu doar că kigo-ul se potriveşte cel mai bine momentului şi fotografiei, dar în plus poemul selectează clar unul din mesajele evidente ale imaginii: anume cel al planurilor. Cele două tărâmuri, cel al viilor şi cel al morţilor, se întrepătrund în această perioadă a anului. Nici măcar nu-i nevoie să importăm tradiţii străine, cele autohtone ne duc în aceeaşi direcţie. Cele două planuri ale imaginii, negrul – cel de dincolo, şi griul – cel de dincoace, unite prin ghearele Creaturii, care – de pe prag – aruncă o umbră netă în planul fizic. Foarte bun haiku, atât ca idee cât şi ca construcţie.

Haiku-ul lui Vasile Conioşi-Mesteşanu ne duce tot în imaginar, de data aceasta interpretând planul gri al imaginii ca fiind o oglindă. Şi aici basmele copilăriei „honkadorizează” poemul. Cine nu cunoaşte povestea (de fapt poveştile, căci sunt mai multe variante), nu va înţelege de ce gheruţa este Bestia, şi nici frica acesteia de oglindă.

O idee deosebit de frumoasă şi bine aleasă pentru un haiku este cea a Cristinei Ailoaiei. Minunată surpriză, modul original în care Cristina traduce jocurile de umbre prin scârţâit. Planurile auditive şi vizuale se întrepătrund aici, la fel ca cele ale văzutului şi nevăzutului. Un haiku strălucitor, fără nici o umbră sau defect!

Haiku-ul lui Cezar Ciobîcă ne transportă, în schimb, în cu totul altă lume. Şi aici cineva se află în plină trecere de prag, în perfect acord cu toată sfera de semnificaţii a momentului „noiembrie”. Tonurile de gri şi negru ale imaginii au fost puse în legătură cu doliul, tristeţea despărţirii de trup. Paradoxul situaţiei se naşte din activitatea mâţei: aduce un ghem deşirat (firul vieţii încâlcit, pe cale de a se sfârşi) la căpătâiul muribundului. De ce? Nu ştim exact, poate că mâţa nu realizează gravitatea situaţiei şi continuă să se joace, poate chiar cu stăpânul, neluând în serios momentul. Poate ştie ea ce ştie….

Pe cu totul altă cărare merge haiku-ul Beei Hurmuz. Avem aici un joc cromatic de mare rafinament. Dincolo de interpretarea culorilor imaginii, juxtapunerea tactilului (şi mai tactil decât ceea ce simţim cu toţii în palmă atunci când Miţu îşi înfige o gheruţă, cu greu se poate imagina) cu vizualul este la fel de reuşită ca întrepătrunderea planurilor la haiku-ul Cristinei. Rafinamentul constă în sugerarea culorii sângelui, pe care gri-negrul fotografiei aproape că-l cere şi-l provoacă nervului nostru optic. O construcţie care cucereşte prin originalitatea creativă.

Ar mai fi câteva haiku-uri care nu au mai încăput pe podium. Dintre ele doresc să  semnalez în încheiere două. Cel al lui Vasile Conioşi-Mesteşanu (din nou), hâtru:  viitor de aur / prin fanta prezentului / primele semne, şi cel al lui Nicole Pottier, filozofico-pedagogic: laba în faţă – / a îmblânzi un prieten / îţi ia destul timp.

Pun punct, nu înainte de a mulţumi din nou tuturor celor care susţin acest concurs, concurs care, din observaţiile mele, tinde să se transforme într-un experiment valoros: arta de a compune un haiku bun la o imagine reuşită  se vrea învăţată şi şlefuită …. ceea ce, iată,  facem împreună de ceva vreme cu rezultate remarcabile. În plus, lună de lună se adună haiku-uri bune, care în mod sigur vor putea face obiectul unei antologii de haiku la fotografie, „specie“ care este încă foarte rară chiar şi pe plan internaţional. Şi astfel învăţăm şi „pionierăm“ în acelaşi timp!

Acest articol a fost publicat în Concursul "Haiku la fotografie" și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Un răspuns la REZULTATELE CONCURSULUI „HAIKU LA FOTOGRAFIE” – OCTOMBRIE 2011

  1. Constanta spune:

    Nu stiu ce sa admir mai intai: „bijuteria” Cleliei , comentariul plin de savoare al Ioanei sau inspiratia fotografului…Un TRIO de zile mari ! BRAVO !

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s