FOTOHAIKU – DESPRE FOTOGRAFIA PENTRU HAIKU

Acest articol a fost scris pentru partenerii noştri fotografi care doresc să facă cunoştinţă cu haiku-ul şi cu ceea ce presupune fotografia la haiku. De aceea el începe cu o foarte scurtă prezentare a haiku-ului. Cunoscătorii liricii nipone sunt rugaţi să sară peste această introducere.

Am încercat în continuare să sintetizez câteva caracteristici esenţiale ale fotografiei care însoţeşte haiku-ul. Căutând materiale pe acest subiect, am avut surpriza să constatat ele sunt destul de rare şi nespecifice, indiferent în ce limbă internaţională (engleză, franceză, germană) am făcut căutarea. În acest context, cu atât mai necesar mi se pare un minimum de teoretizare a acestui subiect de nişă, care nu poate fi abordat decât interdisciplinar pentru a-şi dezvolta la maximum potenţialul.

Pentru a putea iniţia un dialog viu între cele două părţi implicate: autorii de haiku şi fotografii, am creat două grupuri de discuţii unde sunt invitaţi să participe toţi cei interesaţi de aceste subiecte:

– un grup yahoo,  „Haiku şi Imagine” la adresa: http://groups.yahoo.com/group/Haiku-ind/

şi

– un grup pe facebook, „FotoHaiku” la adresa: http://www.facebook.com/groups/311567742201969/

– de asemenea îmi puteţi scrie pe adresa: psioana@gmail.com.

În continuare, puteţi citi câte ceva despre haiku şi, mai departe, o prezentare schematică a cerinţelor legate de fotografia la haiku.

Haiku-ul este cea mai scurtă formă de poezie. De provenienţă niponă, este o lirică cu formă fixă: 3 strofe de câte 5/7/5 silabe. Haiku-ul clasic are ca temă natura în continuă schimbare, ciclul anotimpurilor şi amprenta pe care şi-o pun acestea asupra lumii înconjurătoare. De aceea, în haiku există un cuvânt sezonier, numit kigo, care indică direct sau indirect (asociativ) anotimpul în care se petrece „acţiunea” din poem.

Un alt element fundamental este pauza, cezura, kireji în japoneză, care este cel puţin la fel de importantă ca versurile. Ea reprezintă golul, tăcerea, locul prin care cititorul sau ascultătorul poemului este chemat să intre în lumea de înţelesuri şi semnificaţii propuse de autor, pentru a le descoperi sau chiar a le spori prin aport propriu.

Din cele de mai sus se vede deja că a compune şi a recepta un haiku înseamnă mult mai mult decât a compune şi a citi poezie. Nimeni nu poate aborda serios haiku-ul fără să treacă printr-o schimbare profundă de perspectivă şi trăire. Haiku-ul este filozofie, meditaţie, terapie, până la urmă un (alt) mod de viaţă.

Cu rădăcini adânci în doctrina zen, haiku-ul reflectă prin caracteristicile sale această filiaţie. Simplitatea, sărăcia mijloacelor stilistice, austeritatea şi conciziunea exprimării, modul aluziv, „neterminat” de a spune lucrurile, mai bine zis a indica către, fără a preciza până la capăt ideea enunţată, stilul sec de exprimare, cu aparenţă de banalitate, preocuparea pentru lucrurile aparent mărunte, insignifiante, atenţia pentru aici şi acum, echivocul, care de fapt lărgeşte perspectiva de înţelegere şi permite jocul de (sub)înţelesuri, elementul ludic sau paradoxal…..iată câteva doar dintre caracteristicile care ne ajută să înţelegem acest concentrat de poezie/filozofie de viaţă.

Înainte de a ne ocupa de fotografia potrivită pentru acest gen liric, mai trebuie precizat rolul esenţial al golului, al spaţiului liber, al tăcerii în haiku, element simbolizat de liniuţa kireji.  De obicei, în haiku avem o juxtapunere de două planuri (aparent fără legătură între ele), legate prin această pauză. Cum spuneam, haiku-ul nu este niciodată explicit şi afirmativ până la capăt. Japonezii vorbesc de „ecou”, de felul în care sugestiile şi trimiterile versurilor „lucrează” în continuare în receptor (cititorul sau ascultătorul), după ce poemul a fost citit. Un poem, fie el şi de 3 versuri cu cuvânt sezonier, care nu declanşează acest „ecou”, acest proces de meditaţie, de reflecţie, de căutare şi găsire a unor straturi suprapuse de sensuri, nu este un haiku. Indicaţia  tăcerii, a golului, prin kireji este ceea ce conduce receptorul către acest proces de meditativ.

Primele asocieri ale poemului cu grafica au fost făcute în Japonia, după 1600, când haiku-ului i se adăuga o imagine grafică (caligrafie, desen în tuş, mai târziu chiar pictură), asocieri care se numesc haiga. Fotohaiku-ul este, evident, derivatul contemporan al haiga-lei clasice.

Există mai multe moduri de a asocia imaginea cu versurile. Imaginea poate repeta vizual poemul, îl poate completa interpretându-l sau, mergând un pas mai departe, imaginea poate propune – prin juxtapunere – un nou mesaj, suprapus celui din haiku dar pornind neapărat de la acesta. Legăturile între text şi imagine la acest ultim mod de asociere sunt subtile şi complexe, necesitând din partea celui care receptează haiga-ua (fotohaiku-ul) deschidere şi disponibilitate mentală şi afectivă, precum şi o adâncire meditativă.

Mai simplu spus: o poezie şi o imagine care sunt doar estetice, spunând totul şi nelăsând nimic de descoperit, sunt plictisitoare, fiind plate şi afirmative. Mintea noastră nu le poate „lua acasă”, nu se poate „juca” cu ele, nu are bucuria acelui „aha” care însoţeşte descoperirea unui sens mai adânc sau a unei legături mai puţin evidente între imagine şi text, a unei semnificaţii ascunse, nu are surpriza înlăturării unui „văl” de pe imagine sau de pe mesajul poemului.

Din cele de mai sus decurg firesc câteva caracteristici esenţiale ale fotografiei pentru haiku:

–        spaţiul gol (yohaku în japoneză) – imaginea trebuie sa aibă, la fel ca şi haiku-ul, un spaţiu mai puţin încărcat, chiar gol, care să ofere un echilibru vizavi de suprafaţa „umplută” , spaţiu ce reprezintă „vidul” sau „nimicul” creator, adâncimea vizuală, suprafaţa pe care se proiectează tot mănunchiul de semnificaţii, la japonezi el având şi semnificaţia scurgerii timpului.

–        simplitate, austeritate, minimalism – fotografia nu trebuie să fie încărcată. Dimpotrivă, ea trebuie epurată de elementele de prisos. Austeritatea în mijloacele de exprimare (cantitate de obiecte, culori, dinamică) se află în raport invers proporţional cu adâncimea sensului transmis. Cu cât mai simplu şi mai puţin, cu atât „relieful” este mai adânc. De multe ori, fotografia alb/negru se pretează mai bine ilustrării haiku-ului decât cea color. Asta nu înseamnă că fotografia color nu are ce căuta lângă un haiku. Important este de a alege cu grijă elementele, astfel încât culoarea să nu dilueze sensul, prin distragerea „ochiului” de la esenţial.

–        sugestivul, aluzivul – fotografia, ca şi versurile, trebuie doar să trimită într-o anumită direcţie, să sugereze, nu să ilustreze cuminte până la capăt. Privitorul trebuie să aibă posibilitatea de a întregi singur imaginea şi semnificaţia ei.

–        firescul, naturalul – nimic din imagine nu trebuie să dea senzaţia de artificial, de forţat, de „pus în scenă”.

–        obiecte modeste, aparent nesemnificative, „viaţa” lucrurilor – fotografia poate scoate la iveală, la fel ca un haiku reuşit, o întreagă bogăţie filozofică prezentând obiecte sau situaţii aparent banale şi lăsând lucrurile să-şi spună singure povestea.

–        la fel ca haiku-ul, fotografia nu trebuie să fie declarativă, pedagogică, moralizatoare, să-l înveţe pe privitor ce trebuie să gândească sau să simtă. O imagine bună este o imagine neutră, în faţa căreia privitorul are o totală libertate de „impresie”. I se sugerează doar o direcţie, o cale, pe care este liber să meargă…sau nu.

În continuare puteţi vedea câteva exemple de fotohaiku-uri reuşite. I le datorez lui Dan Doman, autor de haiku cu numeroase publicaţii şi desăvârşit fotograf „amator”. Atât haiku-urile, cât şi fotografiile îi aparţin şi fac parte din cartea de fotohaiku în curs de apariţie:  „O cărare prin ierburile toamnei / A path through autumn weeds”.

1 Ciori in burnita toamnei_ pdf

2 Copaci desfrunziti_pdf

3 Defrisare_pdf

5 Mirosul marii_pdf

6 O cioara_pdf

7 Ploaie usoara_pdf

8 Noapte cetoasa_pdf

9 Trecind prin vad_pdf

10 Vint de octombrie_pdf

Acest articol a fost publicat în Haiku si Fotografie, Oraşul și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la FOTOHAIKU – DESPRE FOTOGRAFIA PENTRU HAIKU

  1. Pingback: Concurs foto: "Foto-Haiku: Oraşul" (15 noiembrie – 20 decembrie 2011) « Ciprian Pardău

  2. Pingback: Concursuri Foto » Foto-Haiku: Orasul

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s