REZULTATELE CONCURSULUI “HAIKU LA FOTOGRAFIE” – August 2012

Vot kukai

Locul I:

sfîrşit de sezon –

marea-şi îngroapă încet

amintirile

Mihai Albu

 

 Locul II:

vuietul mării –

toate amintirile

închise-ntr-un ochi

 Vasile Conioşi – Mesteşanu

 

Locul III:

între două lumi –

indecişi ochelarii

înnecatului

Bea Hurmuz

 

Menţiuni:

orizonturi noi –

cu privirea în ceaţă

bunica pe ţărm

Virginia Popescu

 

căutând epava –

întâiul semn sau poate

cel din urmă…

Petru-Ioan Gârda

Vot jurizare:

furtună în larg –

pe ţărm doar spuma albă

şi mers pe vârfuri

Maria Doina Leonte

La concursul lunii august 19 participanţi au trimis 39 de poeme. Din nou s-au strâns multe haiku-uri bune şi foarte bune, ceea ce dovedeşte că sarcina de a descifra o imagine, de a clădi o punte către ea şi de a crea, pe malul celălalt, trei versuri care să o completeze, nerepetând-o, este un exerciţiu care – prin repetiţie – a reuşit să ridice considerabil nivelul tuturor celor care-l practică de mai multă vreme. Avem o „trupă” de elită, cu care putem defila oriunde.

Fotografia acestei luni este ea însăşi o poveste care lasă un câmp larg de posibile interpretări. Personal, privind-o, nu am putut să găsesc decât miezul dramatic al situaţiei. Cu atât mai uimită am fost de cele câteva poeme care au reuşit să-i găsească valenţele umoristice, şi să le redea convingător.

Locul I la votul kukai este luat de un poem „de atmosferă”. Deja în primul vers – „sfârşit de sezon” – fixarea cadrului sezonier imprimă o atmosferă elegiacă: e vorba de un sfârşit, iar sfârşitul, de oricare natură ar fi el, obligă la cel puţin un fior interior. Cine îşi aduce aminte de tristeţea plajelor goale, de la început de toamnă, va înţelege natura acestei tresăriri. Deşi construit fără să ţină seama cu stricteţe de (aşa zisele) reguli ale haiku-ului clasic, în care personificarea, ca figură de stil, nu ar avea ce căuta, poemul lui Mihai Albu redă pregnant şi concentrat o stare de spirit complexă, prin descrierea seacă a unui fapt. Lucruri pierdute prin apă şi nisip, ca de exemplu o pereche de ochelari, îşi află liniştea cea de pe urmă în pântecul mării. Cum şi de ce a ajuns o pereche de ochelari în custodia ei, rămâne la latitudinea imaginaţiei noastre. Exact nu vom ştii niciodată, aceasta rămânând doar amintirea mării, ca martor principal al evenimentului. Iar marea are grijă să îngroape tot, aşa cum o face de altfel şi timpul, şi anume încet, dar sigur. Este un „ghiont” metafizic pe care-i bine să-l primim cu smerenie, din când în când, atunci când patimile şi egoul ne întunecă perspectiva către planurile mai puţin fizice ale existenţei noastre.

Locul al doilea este luat de poemul lui Vasile Conioşi – Mesteşanu. Versuri cu o ţesătură specială, care se dezvăluie treptat, aşa cum îi stă bine unui haiku autentic. Faptul că, fără a avea fotografia în faţă, acesta îşi pierde o parte din semnificaţii, nu face decât să crească  valoarea poemului prin meşteşugul cu care a fost ţesut firul de legătură între poem şi imagine: o simbioză perfectă, ele rămânând, una fără alta, descompletate. Surpriza textului este dată de cuvântul „ochi” care poate fi interpretat pe mai multe planuri. Ochi-ul este evident în fotografie, ochelarii făcând trimiterea directă la acesta: nu este vizibilă decât o jumătate din ochelari, un „ochi” deci. Dar „ochiul” poate face referinţă şi la „ochiul de apă”, vizibil tot în fotografie, strâns în jurul ochelarilor parţial îngropaţi în alge şi nisip. Aici se strâng resturile mării, gunoaie, lucruri şi fiinţe, amintiri….

Interesant de remarcat că primele două locuri vorbesc amândouă de „amintiri”, iar trimiterile la acestea se fac pe aproape acelaşi fir asociativ. Departe de a vedea acest lucru ca pe o repetiţie sau o sărăcie de interpretare, eu pun acest fapt pe seama puternicei forţe de sugestie a imaginii, ale cărei wabi sabi şi mujo se impun oricărui privitor. Cei doi autori au ştiut, astfel, să recepteze şi mai ales să redea inspirat şi convingător acest câmp afectiv al fotografiei.

Poemul de pe locul III, al Beei Hurmuz, ne spune şi el o poveste tragică bazându-se pe un joc inteligent de cuvinte. „Între două lumi” redă pe de o parte situaţia ochelarilor prinşi între uscat şi apă, la mal, între acvatic şi terestru, între rezistenţa braţului ridicat în văzduh şi abandonul celui deja îngropat în nisip. De cealaltă parte, sufletul (proaspătului înecat) încă are nevoie de orientare, şi poate că doar ochelarii aflaţi prin preajmă sunt cei care-i pot oferi ghidaj şi susţinere, ca obiect intim legat de fostul stăpân. Momentul de cumpănă este redat perfect prin cuvântul „indecişi”.

De o frumuseţe specială sunt şi poemele care au obţinut menţiune. Cel al Virginiei Popescu ne pune în faţă bunica rămasă pe ţărm (ce altceva pot face bătrânii atunci când cei tineri pleacă spre alte orizonturi?) urmărind cu privirea înceţoşată (ochelarii sunt sparţi şi înfundaţi în nisip) pe cel/cei plecat/ţi. Poate că este ceaţă pe mare, poate că ceaţa este, însă, interioară, a ochiului sau a cugetului….

Cealaltă menţiune, ce aparţine lui Petru Ioan Gârda, construieşte un scenariu tragic pornind de la prezenţa acestei rămăşiţe – ochelarii. Fiind un obiect cu funcţie şi legătură specială cu posesorul lui, pierderea sau alterarea acestei funcţii are un impact dramatic asupra omului. În scenariul unui naufragiu, o pereche de ochelari adusă la ţărm poate însemna, într-adevăr, primul indiciu al descoperirii unor alte obiecte şi (foste) persoane, aflate pe ultimul lor drum.

Maria Doina Leonte este cea care obţine premiul jurizării. Haiku-ul ei ne vorbeşte tot despre furtună şi un posibil naufragiu. Dar versurile intrigă printr-o formulare criptică, al cărei sens este, aparent, mai greu de prins. Spuma albă este vizibilă în imagine. Fără să facă referire directă la ochelari, aceştia reprezintă totuşi elementul cheie care justifică primul vers: „furtună în larg”. Fără ei, textul ar fi lipsit de sens, căci ei sunt indiciul care trimit la cel sau cei care au căzut victimă furiei mării. Ultimul vers, „şi mers pe vârfuri”, dă cheia întregii tragedii. Se merge pe vârfuri în momente de maximă tensiune psihică: boala, moartea, durerea extremă, ş.a.m.d. impun martorilor veneraţie şi respect amestecate cu acea sfială care pune o surdină gesticulării normale, reducând amplitudinea mişcărilor şi vocilor. Se umblă, adică, pe vârfuri. Ni se sugerează astfel dimensiunea tragediei petrecute în larg prin descrierea unui fapt aparent minor şi fără legătură vizibilă cu evenimentul la care se face referire în primul vers.

Un haiku, deci, care are de toate: maximă economie de mijloace, subtilitate şi fineţe în construcţie, sobrietate a stilului, o forţă de sugestie remarcabilă, un incontestabil element surpriză, prezent în ultimul vers, originalitate şi prospeţime în exprimare, o multitudine de planuri şi înţelesuri suprapuse, care lasă suficient loc descoperirilor succesive, o legătură trainică cu imaginea de la care a pornit, pe care însă reuşeşte să o îmbogăţească şi să o completeze magistral, fără nici o redundanţă sau repetiţie inutilă. Dar poemul cucereşte mai ales prin acel „ecou” pe care-l lasă în mintea cititorului atent. Versurile continuă să preocupe, având o remanenţă proprie, dată mai ales de tot ceea ce este lăsat gol, sugerat, nespus şi neexplicitat în text. Felicitări, Maria Doina Leonte! Te mai aşteptăm cu astfel de contribuţii.

Lista haiku-urilor de calitate nu se opreşte aici. Un alt poem reuşit este cel al Cristinei Ailoaei:

sfârşit de vară –

rugină şi pe rama

ochelarilor

Rugina este atributul toamnei, prezentă deja în sfârşitul de vară. Totul începe să oxideze: frunze, lumina soarelui, omul aflat în toamna vieţii. Dar şi ochelarii, mai ales cei aflaţi în apa mării. Ca şi vederea celui care i-a purtat. Excelentă sugestie şi imagine! Bravo, Cristina!

Un alt haiku al lui Petru Ioan Gârda brodează tot pe elementul „ceaţă”, făcând trimiteri directe la ceaţa cea de pe urmă.

marea trecere –

tot mai adâncă ceața

spre ultimul țărm

Aceeaşi legătură de sens şi de afect între ochelarii despărţiţi de proprietarul lor şi „ceaţa” – cu toate straturile ei de semnificaţii – în care rămâne cufundat acesta din urmă, ca şi în poemul Virginiei Popescu.

Schimbând total registrul elegiac al interpretării fotografiei, lui Nicole Pottier îi reuşeşte un senryu autentic. Lucru cu atât mai lăudabil, cu cât imaginea nu „predispune” la descifrări umoristice.

indiciu pierdut –

 înecat în lectura

 romanului poliţist

 Avem aici un reuşit joc de cuvinte şi situaţii: „indiciul pierdut” este reprezentat de ochelarii „înecaţi” în nisip şi apă, la fel ca cititorul în romanul poliţist. Avem concizie, avem zâmbet şi avem surpriză. Mes félicitations, Nicole!

Lavana Kray ne surprinde şi ea, din nou, cu un poem criptic. Nimic pentru cititorul grăbit sau comod.

cu bastonul alb

desenând o insulă –

autoportret

Un haiku dificil, mai ales prin poziţionarea lui faţă de imagine. „Bastonul alb” este semnul distinctiv al celui orb. Puntea spre fotografie e subţire: ochelarii pierduţi au lăsat în urmă, simetric, o pereche de ochi prost văzători, poate chiar orbi. Albul spumei este albul bastonului, ochelarii care şi-au pierdut rostul stau pentru ochii care şi l-au pierdut pe al lor. Şi iată că persoana de la capătul bastonului desenează o insulă (oricine poate desena o insulă cu un băţ, ţinând ochii închişi). Conturul (insulei) este graniţa între sine şi restul lumii. O insulă înseamnă în primul rând separaţie, delimitare fără căi de acces, înseamnă izolare şi ruptură. Este lumea nevăzătorului, care nu are la dispoziţie lumina ochilor pentru a se lega de restul lumii. Un autoportret dureros şi un poem care pune pe gânduri. Din nou felicitări, Lavana!

Iar pentru cei (mai) nou veniţi în acest concurs: Lavana este un soi de elev „supradotat”, care, deşi a început să scrie haiku doar de câteva luni, a reuşit să înţeleagă şi să asimileze acest gen de lirică cu o viteză ieşită din comun. Doi ani de şcoală într-unul singur! Se poate, deci, cu bunăvoinţă, atenţie şi entuziasm. Nu pot decât s-o recomand ca exemplu demn de urmat…:)

Felicitând pe numeroşii câştigători, dar şi pe toţi cei care continuă să se bucure de această provocare – compunerea unui haiku pornind de la o fotografie -, redau mai jos lista completă a poemelor intrate în concurs.

1) Gheorghe Postelnicu Stops

trup tânăr 3D

stocat pe retină –

nudiste plonjând

 

2) Bea Hurmuz

între două lumi –

indecişi ochelarii

înnecatului

 

captivitate –

în sticluţa de pe ţărm

doar algele verzi

 

pneumonie –

bacili anaerobi în

sputa verzuie

 

3) Lavana Kray

cu bastonul alb

desenând o insulă –

autoportret

 

ploaia plescăie

prin fereastra deschisă

irişi de sticlă

 

4) Letiţia Iubu

SOS!

la capătul firului

Mica Sirenă

 

pe plajă în zori –

cu câinele în lesă

aceeaşi blondă

 

5) Vali Onciu – Dungha

apă sărată –

poveste citită iar

printre lentile

 

întortochiate

urmele de verde pur –

marea se cerne

 

6) Nicole Pottier

indiciu pierdut –

înecat în lectura

romanului poliţist

 

7) Virginia Popescu

orizonturi noi –

cu privirea în ceaţă

bunica pe ţărm

 

reflexe verzui –

prin valuri înspumate

dansul algelor

 

prinţul dispărut –

din castelul de nisip

o amintire

 

8) Petru-Ioan Gârda

Marea trecere –

tot mai adâncă ceața

spre ultimul țărm

 

Întunecare –

etui spre veșnicie

adâncul mării

 

Căutând epava –

întâiul semn sau poate

cel din urmă…

 

9) Sandrina Pătrăşcan

rânduri citite

care au deschis răni vechi –

ochii sunt prea plânşi

 

10) Silvestru Miclăuş

Casă de piatră –

tulbure apa mării

după furtună

 

Mătasea-broaştei

ocolită de pescari –

cizme de gumă

 

Furia apei

peste munca omului –

stavilă ruptă

 

Stâncile ude –

peste marea tulbure

iar curcubeul

 

Nisipul plajei –

şopotul valurilor

o alinare

 

11) Genovel – Florentin Frăţilă

plajă pustie  –

briza mării are iz

de alge verzui

 

12) Monica Trif

Prima brumă –

bietul cioban caută

oaia pierdută

 

13) Mihai Albu

sfîrşit de sezon –

marea-şi îngroapă încet

amintirile

 

din spuma mării

mai ies la iveală doar

rămăşiţele

 

fără stăpîn –

pe lentilă lacrima

şi ea a mării

 

14) Vasile Conioşi – Mesteşanu

ochelari de cal –

căzuţi în capcana

unui ochi de apă

 

vuietul mării –

toate amintirile

închise-ntr-un ochi

 

tălpile-n nisip –

ochelarii bunicii

văd stele verzi

 

15) Maria Doina Leonte

furtună în larg –

pe ţărm doar spuma albă

şi mers pe vârfuri

 

16) Andra Andronic

în zorii zilei –

de-a lungul apei tulburi

doar  porumbeii

 

zi de toamnă –

pe marginea lacului

poze alb-negru

 

17) Cristina Ailoaei

râul de munte –

tot mai slăbită vederea

pădurarului

 

sfârşit de vară –

rugină şi pe rama

ochelarilor

 

18) Ana Urma

odihnă la ţărm –

vietăţi fără nume

pe ultimul val

 

fără ancoră –

în neodihna mării

freamătă cerul

 

19) Julia Ralia

agatandu-se

de-o ultima speranta –

adancul verde

 

Acest articol a fost publicat în Concursul "Haiku la fotografie" și etichetat , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

2 răspunsuri la REZULTATELE CONCURSULUI “HAIKU LA FOTOGRAFIE” – August 2012

  1. Lavana spune:

    Felicitari ,posesorilor de „coronita” ,dar si Ioanei ,pentru modul in care ne citeste ( la propriu si la figurat) .Felul in care ne decripteaza haikuurile,releva un psihanalist de mare finete.
    Multumim,Ioana !

  2. De cate ori citesc rezultatele concursului, incerc o dubla placere: una este aceea produsa de citirea versurilor. A doua, nu mai putin intensa, este produsa de finetea, si „savoarea” comentariului Ioanei.
    Bravo tuturor!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s