Să mai bem un ceai….fie el și de tei, ca să fim în ton cu politica! Să mai bem și-o cafea!

În timpul scurs s-au mai strâns oaspeți, fiecare a venit cu băutura lui preferată și cu vorbele pe care aceasta i le inspiră. Dar înainte de a le da cuvântul, aș vrea să revin la câteva observații generale, mai bine zis să caut – din nou – pricină celor care nu țin cont suficient de mult de faptul că într-o haiga nu doar textul, ci și imaginea trebuie să fie la înălțime. La aceeași înalțime! Constat mereu că imaginea care însoțește textul este tratată de unii autori ca un fel de copil vitreg pe care-l accepți fiindcă n-ai încotro. Recomand deci un pic mai multă grijă și reflecție atunci când alegem poza. Nu orice ceașcă sau ibric de cafea găsite pe internet, cât ar fi ele de clare sau de frumos colorate, ne servesc scopul. Nu orice poză pe care o facem cu ceașca de ceai poate fi pusă ca atare.

Imaginea care însoțește poemul ascultă de aceleași cerințe de care ascultă și haiku-ul: putere de sugestie, reținere, austeritate. Nici cu imaginea nu trebuie să spunem tot, cadrul are și el nevoie de aer și gol, nu umplem tot spațiul fotografiei cu elemente irelevante, nu încărcăm inutil și mai ales nu lăsăm să bântuie prin imagine figuri umane decât în cazuri cu totul excepționale, iar atunci când o facem, trebuie să avem argumente foarte solide pentru asta. Așa cum în haiku-ul clasic (cel japonez, așa cum a fost el gândit de cultura care l-a creat) nu e vorba despre eu (liric sau nu)/ego și nici despre cât e omul de important sau de poet, nici imaginea n-ar trebui bruiată de prezența omului. Iar dacă totuși acesta apare în imagine, atunci doar cu mare discreție și doar ca să sublinieze lipsa lui de importanță, modestia și smerenia lui în fața naturii.

De asemenea, revin mereu la font și la modul cum este inserat textul în fotografie. Litere prea mari sau în culori și fonturi greu lizibile, poziționarea textului peste imagine, astfel că părți ale acesteia sunt acoperite nejustificat, cu alte cuvinte, un text care se comportă ca o măciucă visavis de mediul în care este plasat dizolvă armonia între cuvânt și imagine, ruinând haigaua. Îi rog deci pe toți invitații mei să fie mai grijulii cu aceste aspecte și poate ceva mai autocritici. Știu că mânuirea unor aplicații care să permită lucrul cu grafica digitală nu este la îndemâna oricui, și totuși, cu un minimum de efort, oricine poate folosi instrumente simple de prelucrare a fotografiilor și inserare a textului. O haiga/haisha reușită din toate punctele de vedere este o mică bijuterie și merită efortul.

Acestea fiind spuse, dau cuvântul oaspeților din jurul mesei!

Cristina Angelescu ne spune că nu merită să facem diabet punând prea mult zahăr în cafea: vestea proastă nu devine astfel mai dulce! Bine găsită imaginea, al cărei clopot ruginiu și a cărei țeavă ruginită sugereaza cafeaua și amarul veștii.

Tot Cristina Angelescu ne vorbește despre gustul cafelei de acasă, poate și fiindcă gustul pur al copilăriei nu permite niciodată vreun amestec.

Mona Gheorghe își recâștigă darul vorbirii, în zori, prin farmecele pe care i le face cafeaua…..căci să fim sinceri, dimineață de dimineață începem să înviem din nou doar atunci când aroma cafelei (sau parfumul subtil al ceaiului) ne revrăjesc simțurile și mintea. Foarte frumoasă și fotografia, și modul de inserare a textului.

Argentina Stanciu ne propune experimente la marginea legii: băuturi ”opioide” ce colorează visele. Eu mă bag….:)) O fotografie reușită, unde plasarea textului a fost bine gândită. O haiga reușită!

Mircea Moldovan pune în fiecare vers ceva amar: Cohen, pelinul și cafeaua. Atât de multă amăreală ne face inima să se strângă dulce, căci da, și tristețea poate da dependență! Culorile fotografiei susțin minunat această stare de spirit: în afară de albul neutru, toate nuanțele sunt amărui.

În cealaltă haiga a lui Mircea Moldovan o regăsim pe bătrâna doamnă în fiecare element al imaginii. Ochelarii, cartea și ceaiul fac parte din recuzita tipică a acesteia. Iar crinii i-aș găsi în forma cănii. Aici aș fi făcut însă fontul un pic mai mic și mai discret.

Silvestru Miclăuș asortează ceaiul cu mood-ul serii. Spun sincer că ce mă deranjează aici este fotografia. Prea multe elemente și culori, niște flori sufocate de celofan, o telecomandă care distruge liniștea serii și a imaginii, o cutie de ceai cam prea de supermarket. Nimic din acest talmeș balmeș nu reflectă și nu susține textul. Care poate ar merita altă fotografie.

Mona Iordan are un tête-à-tête cu ceașca suvenir. Amintirile se lipesc de obiecte și nu mai pot fi îndepărtate. Cel mult, cu timpul, încep să prindă o patină, să se decoloreze puțin. Așa ca fundalul fotografiei care completează și susține echilibrat tot ansamblul.

Mihai Moldoveanu s-a dus la ghicitoare. Doar că, probabil bând înainte o cafea instant, pe fundul ceștii n-a rămas nici un fir de zaț. Grea situație, și pentru ghicitoare, și pentru client! Aș fi curioasă să știu cum s-a descurcat prezicătoarea….. Și aici, fotografia, prin prea multe elemente explicite și pestrițe, cam taie aripile imaginației și nu aduce nimic nou textului. Iar fontul alb adaugă o stridență în plus.

Ion Cuzuioc ne propune o primă haiga în care rolul principal îl joacă rapița, ce ajunge până în ceașca de ceai. Într-adevăr, lumina și rapița merg mână în mână. Fotografia, în schimb, pare un instantaneu din vreo excursie, la marginea lanului. Pe lângă faptul că prezența umană nu se justifică și nici nu aduce vreun plus imaginii, ba chiar din contră, nici lanul de rapiță în sine nu reprezintă vreo completare reușită a poemului. Și aici, un alt tip de fotografie ar aduce haiku-ului un plus de valoare. De asemenea, fontul textului este mult prea mare, prea dominant, subordonând autoritar imaginea.

In cel de-al doilea poem, Ion Cuzuioc ne vorbește despre drama soldaților. S-au sinucis aceștia după ce pământul patriei a fost pârjolit de inamic? Bănuim că da….. Despre fotografie pot spune doar că nu susține atmosfera sumbră a poemului. Iar fontul textului și modul de inserare au aceleași păcate ca mai sus.

Ana Drobot ne dă de înțeles că la cursul de japoneză nu putem învăța chanoyu. Excelent suportul imaginii, care este o stampă autentic japoneză, și nu o fotografie. Remarcabilă este și finețea cu care a fost plasat poemul în imagine, central, dar fără să intre în concurență cu grafica, cu un font bine asortat și echilibrat ca mărime. Minunată haiga!

Iar acum las gazda și oaspeții să se prezinte:

Până la jumătatea lunii iunie vă aștept cu următoarea serie de ceaiuri și cafele la adresa: psioana@gmail.com. Îi rog pe cei criticați să nu se descurajeze, căci din greșeli învățăm cu toții cel mai mult. O spun din proprie experiență! Iar dacă pe moment v-ați enervat, beți un decaf, sau un ceai (nu uitați: de tei să fie!)

Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu

Cezar ne propune următoarea fotografie:

Autor: Elena Shumilova

Imaginea este propusă de Cezar Florin Ciobîcă. Jurizarea va fi făcută de Ioana Dinescu.

Așteptăm poemele voastre până la 20.05.2022, pe adresa: cezarflorinciobika50471@gmail.com.

Însuși faptul de a participa este deja un succes. Curaj deci!

Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu

Dau cuvântul colegului Cezar, care face luna aceasta jurizarea.

țipăt de cocor –

priviri neliniștite

spre geamandură

Autor: Petru-Ioan Gârda

      Imaginea aleasă de Ioana ne duce clar cu gândul la vacanță, la mare, la plajă și la alte ingrediente “sățioase”,  necesare petrecerii unui sejur de neuitat, dar în cazul de față autorul poemului ne invită să ne îndreptăm atenția asupra unui eveniment

mai puțin fericit…

       Țipătul cocorului din prima parte poate fi interpretat ca un semnal care îl avertizează pe cititor despre un lucru iminent, făcându-l să se întrebe dacă ceea ce urmează e de bun augur… Versul al doilea vine ca o confirmare a ipotezei care plutea în aerul marin, astfel că privirile neliniștite subliniază o stare apăsătoare, alimentând o tensiune care pare să te țină încordat, să-ți taie respirația.Versul al treilea ne dezvăluie cauza tensiunii instalate, sursa angoasei celui implicat în această micropoveste dramatică – cineva, un copil sau un adult, s-a aruncat în valuri ca să se zbenguie la maximum, dar, vrând poate să-și învingă frica, să-și testeze limitele, a întrecut măsura și s-a dus dincolo de geamandură… Consecința este că toți stăm cu sufletul la gură, așteptând înfrigurați întoarcerea celui rătăcit printre valuri, dar nu putem ști dacă vom avea un happy end

      În accepția semioticianului italian Umberto Eco,  finalul poemului se dovedește a fi unul deschis, lăsând loc speculațiilor și invitându-ne să reflectăm la ce se ascunde printre rânduri, poate și la persoanele, de ce nu, care au îndeplinit pentru noi de-a lungul vieții rolul de geamandură

      Cert este, ca o morală, că, în cazul unora, omul ajunge să se îndrăgostească nebunește de viață abia după ce a trecut prin momente de crâncenă cumpănă…       V-aș recomanda, când aveți timp, poate în acest weekend, să ascultați sau să vizionați spectacolul de teatru Geamandura, de Tudor Mușatescu, în care un ul din personaje afirmă“O geamandură are un rost precis în viața mărilor și a oamenilor de pe ape. Ea trebuie să arate vapoarelor care călătoresc pe potecile lichide ale vieții, prin strigătul ei proiectat în beznă, cum și pe unde trebuie să intre în porturile lor firești…

Jurizare și comentariu: Cezar Florin Ciobîcă

În continuare diploma și tabelul cu poemele intrate în concurs, unde găsiți și mențiunile.

Felicitări câștigătorului, mențiunilor și tuturor celor care au participat. Ne bucurăm să vedem și nume noi. Vă mai așteptăm!

Nr.PoemAutor
1lucruri stricate –
bunul închide din ochi
în fața oglinzii  
Cecilia Birca
2dispărut pe front –
prin cenușa imperiului
nicio cărare  
Cecilia Birca
mențiune
3pe orice plajă –
nemaiavând ochi decât
pentru nevastă  
_”_
4oglindă spartă –
umplându-și clepsidra
fata bătrână  
Mircea Moldovan
5soare cu dinți –
cămila linge încet
balsamul de spate  
_”_
6urme de păcat –
în scoica de la gâtul ei
luna și marea  
_”_
7valuri purpurii –
cocalarul sparge
dinții meduzelor  
_”_
8colier cu perlă –
trăindu-și sfârșitul
valul înalt  
_”_
9final de drum –
dincolo de orizont
altă poveste  
Mirela Duma
10O scoică albă
crapă negrul lentilei –
soare arzător  
Cristian Matei
11De prea mult soare,
scoica admiră marea
printr-o lentil  
_”_
12Lângă o scoică,
ochelarii fumurii –
zile de vară  
_”_
13La malul mării,
valul așaz-o scoică
printre ochelari  
_”_
14Pe nisipul fin,
sub ochelarii negri –
o scoică alba  
_”_
15țipăt de cocor –
priviri neliniștite
spre geamandură  
Petru-Ioan Gârda
poem câștigător
16vacanța de vară –
nici ochelarii de soare
nu-i mai am  
Ana Drobot
17vacanța la mare –
s-a terminat până și nisipul
din clepsidră  
_”_
18parcursul vieții –
cu ochii în patru
de umbra omulu  
Ion Cuzuioc
19luminație –
îmbrățișând viața
printre eclipse   
_”_
20la răspântie –
între noapte și zi
un vis spulberat  
_”_
21cochilii și perle –
în castelul de nisip
raze de lună  
Marin Rada
22scrisori de departe –
o perlă mai păstrează
amintirea ta  
Marin Rada
mențiune
23sfârșit de sezon –
o cochilie rămasă
după reflux  
_”_
24fără perspectivă –
ochiul periscopului
încă aburit  
Mihai Moldoveanu
25jocul pierdut-
oglindiri paralele
eșuate-n nisip     
Ecaterina Pupăză
26tumultul verii-
înăuntrul  cercului
șuieră vântul  
_”_
27bucăți de cer –
fum de eșapament dând
de roșul aprins  
Petruța Ionescu
28pustiu în priviri –
dincolo de limită
numai speranța  
Mona Gheorghe
mențiune
29punct de vedere –
pe țărm strălucind în zori
scoica deșartă  
_”_
Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu

Cu o întârziere mare luna aceasta, datorată unor șicane neplanificate ce țin de buna funcționarte a trupului, vă servesc totuși ceaiurile și cafelele lunii martie, proaspăt preparate, cu scuzele….și biscuiții de rigoare.

Maria Tirenescu constată că chiar și o ”băutură cult” cum este cafeaua poate fi ignorată atunci când sentimentele sunt tumultoase și mătură realitatea din jurul lor. Un poem bine așezat, în pagină și în sine, lângă o fotografie poate un pic prea ”cuminte” în raport cu textul.

Ana Drobot folosește paharul cu ceai turcesc pe post de covor zburător. Lichidul magic o poartă spre alte orizonturi mai repede și mai bine decât orice alt vehicul. Privind imaginea ne dumirim de unde răsare această poftă de călătorii, deși fotografia pare un pic cam prea ”reclamă la agenție de voiaj”.

Ecaterina Pupăză ne aduce aminte, prin haiku-ul ei, de realitățile triste ale lumii în care trăim. Rostim mult zilele acestea cuvântul ”graniță”, și nu într-un context fericit. Ca refugiat, totul are un gust amar. Subtilă referința la ”cuib” pe care o deducem din imagine, și care creează o punte originală între text și fotografie. Ar fi fost și mai bine dacă ar fi apărut și numele fotografului!

O scenă idilică, serenitatea unui ceai sorbit meditativ, ne propune Mona Gheorghe. Poate ceaiul era de pelin sau anghinare și ”trebuia” băut, iar petalele albe ”îndulcesc” sufletește clipa, sau poate ceaiul parfumat este elixirul care, combinat cu ninsoarea de petale înmiresmate, opresc mintea în loc permițând astfel momentului ”satori” să apară….. Și aici aș avea de comentat în privința imaginii: ceașca pare sufocată de chenar, ar fi avut nevoie de un pic mai mult spațiu în jurul ei, iar fontul textului e cam mărunt, făcând dificilă lectura.

Mirela Brăilean are experiență cu soacrele. Așa-i, când vine mama soacră în vizită nu e bine să bem cafea, căci ne agită prea mult spiritele. E bine ca și noi, și mama soacră, să fim calmi, să bem ceai de roiniță și să nu discutăm în contradictoriu, căci odată (ne) crește tensiunea și nu se știe unde ajungem…. Poza în sine e destul de searbădă, așa cum e și ”mood”-ul nostru atunci când se anuntă mama soacră în vizită. Dar și aici mi-aș fi dorit să fie scris și numele fotografului.

Mihai Moldoveanu ne spune că bunicul a ațipit pe prispă bând ceai de tei. Eu cred că bunicii în general ațipesc și fără ceaiuri. Cu atâta belșug de flori și verdeață în jur, cu atâta tihnă…..ce să facă bietul bunic? Și aici aș avea de făcut sugestia ca încadrarea textului în imagine să se facă cu un pic mai multă milă pentru poză. Fondul închis pe care apar literele, precum și fontul în sine domină prin culoare și marime, și agresează imaginea. Păcat de acoperișul de șindrilă…..

Și Argentina Stanciu ne vorbește, indirect, despre război. Foarte sugestiv alese cele două cești cu cafeaua parțial băută din imagine. Sugestia ”negrului”, un negru ce pare agresiv și războinic ca cel al resturilor de cafea, sau îndoliat, ca cel al mesei, leagă minunat textul de fotografie. Cafeaua s-a băut, s-a discutat mult, dar armistițiul încă nu e pe masă. Trist….și din păcate foarte adevărat! Foarte echilibrată încadrarea textului în imagine și alegerea fontului.

Două cești vecine, pline de cafea și afinități! Și lichidul, și vorbele sunt fierbinți, mai ales între vecine. Silvestru Miclăuș știe ce știe! Mai bine să nu aflăm exact unde se ajunge, în timp ce așteptăm să se facă cafeaua la dispozitivul cu totul original pe care ni-l dezvăluie imaginea. Jucăușă și bine aleasă, pe măsura senryului, incadrarea poemului în fotografie. Și sunt sigură că și cafeaua a fost bună!

Mircea Moldovan aleargă după fluturi pe roze negre. Cine-o fi necunoscutul care curtează un trandafir negru (de laleaua neagră mai știam, dar cu trandafirul negru nu eram la curent)? Oricum ar fi, cana din imagine este foarte frumoasă, și-mi place și cum este plasat poemul în fotografie. Fontul foarte bine ales aduce un plus de valoare rozelor ….

Tot Mircea Moldovan ne propune ”narghileaua păcii”. Mă gândesc că unii dintre conducătorii lumii ar trebui invitați să stea împreună turcește, pe divan, la o cafea la nisip, să fumeze o narghilea parfumată și să pună la cale treburile mapamondului. Poate alta ar fi soarta popoarelor dacă spiritele celor de la vârf ar cunoaște această stare de grație. Aici aș fi ales însă altă culoare, nu albastru, pentru fontul poemului. Și nu aș fi ”tăiat” mânerul ibricului cu textul.

Din luna aprilie nu a mai rămas mult. De aceea vă rog să nu întarziați mult cu ceaiul și cafeaua. Promit să fiu mai promptă cu așezatul măsuței de servit, luna viitoare.

Puteți, deci, trimite ceaiuri și cafele pe adresa psioana@gmail.com, până în ultima zi a lunii aprilie. Și nu uitați că mă bucur foarte tare, lună de lună, să bem ceai și cafea împreună.

Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu

Iată și fotografia lunii aprilie:

Autor: Ioana Dinescu. Jurizarea va fi făcută de: Cezar Ciobîcă.

Fotografie propusă de: Ioana Dinescu.

Așteptăm cu nerăbdare poemele voastre la adresa: psioana@gmail.com, până la data de 20.04.2022.

Succces și inspirație de largă expirație…:)!

Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu

În ediția aceasta s-au strâns laolaltă o serie de poeme de o calitate excepțională. Ce-i drept, nu foarte multe, dar suficiente pentru a-mi face mie – ca juriu – viața grea. Nevoită fiind să aleg doar un singur câștigător, m-am ”răzbunat” și am dat mai multe mențiuni speciale decât de obicei, mențiuni care se găsesc doar la câțiva centimetri distanță de premiul cel mare.

Câștigătorul este poemul autoarei

Ecaterina Pupăză

sub aceeași stea –

măcinați  de rugină

strâmbii si drepții

Un joc de idei și cuvinte minunat întrețesute cu imaginea îl califică pentru podium. Privit din satelitul cunoașterii desprinse de ego, Pământul nostru plin de frământări și patimi e doar o bobiță pe care se agită efemer niște molecule. Filozofic vorbind, nu e mare diferență între steaua din primul vers și steluța delicată a păpădiei din imagine. Ambele sunt doar două capete de pod gemene, care asigură o delicată, dar puternică punte de legătură între fotografie și poem.

Sub aceeași stea se află deci cuiele strâmbe, și cele drepte, sufletele strâmbe și cele drepte. Dar absolut toate, oameni și cuie, obiecte și ființe, patimi și desfătări, lupte drepte și lupte strâmbe, sunt mâncate până la urmă de aceeași rugină a timpului, a trecerii, a uitării, cu alte cuvinte a irelevanței. Căci, ca să închidem cercul, ne aflăm cu toții pe o mică bobiță, una din nesfârșit de multe altele, care se rostogolesc la infinit sub aceeași stea generică.

Mie una, poemul lui Cati Pupăză mi-a făcut bine sufletește, dincolo de satisfacția estetică. Pune lucrurile în perspectivă atunci când ne luăm prea tare în serios. E bine să ne oprim din când în când și să privim stelele…..și poate, de ce nu, și cuiele ruginite!

Mențiunea acordată poemului cu nr. 3, Cezar Ciobîcă: reușită aluzie la Moromeții, care trimite, mai departe, tot la stingere și zădărnicie.

Mențiunea acordată poemului cu nr. 17, Ana Drobot: fascinantă imaginea unei porți muribunde care încă se luptă cu vântul și efemerul păpădiei.

Mențiunea acordată poemului cu nr. 18, Cezar Ciobîcă: tinzând spre un senryu aproape amar! Nici piroanele Christului nu sigure în fața hoției strămoșești.

Mențiunea acordată poemului cu nr. 31, Luminița Petrea: o originală reflecție asupra uzurii și bătrâneții! Avem nevoie de mai mult soare atunci când negura senectuții ne dă frisoane.

Mențiunea acordată poemului cu nr. 34, Petru-Ioan Gârda: o imagine profund tulburătoare, o mică nestemată! Apusul devenind rugină atunci când e privit cu ochi ”vechi”.

Felicitări tuturor autorilor menționați pentru poeme deosebite. Vă așteptăm și data viitoare!

Jurizare și comentarii: Ioana Dinescu

În continuare diploma și lista tuturor poemelor intrate în concurs.

Nr. crt.PoemeAutor 
1casă de bârne –
de piroanele-ndoite
atârnând știuleți  
Silvestru Miclăuș 
2nuntă de aur –
doamna strânge în palmă
un dar ruginit  
Mircea Moldovan 
3sat îmbătrânit –
la fierăria lui Iocan
doar calul-popii  
Cezar CiobîcăMențiune
4răstignire –
urma cuielor ruginite 
pe lemnul crucii   
Marin Rada   
5drum în nicăieri –
cenușa din urnă 
luată de vânt   
Ion Cuzuioc 
6drum la răscruce –
lângă troița ruptă
un pumn de cuie  
Mircea Moldovan 
7loc la vedere
fiecărui cui găsit –
numărând anii  
Silvestru Miclăuș 
8sfinții mucenici –
salcie înmugurind
peste groapa comună  
Cristina-Valeria Apetrei 
9comemorare-
peste rosturi uitate
un puf de plop   
Ecaterina Pupaza 
10iedera arsă –
pe zidul școlii
cuneiforme  
Tania Gogan    
11nori grei de ploaie –
pe crucea bunicului
pete de rugină
Mihai Moldoveanu 
12vechiul șopron –
pe cuie ruginite
puf de păpădie  
Maria Tirenescu 
13sub aceeași stea –
măcinați  de rugină
strâmbii si drepții
Ecaterina Pupăză Poem câștigător
14noroc dus de vănt –
agățată într-un cui
salopeta tatei  
Mircea Moldovan 
15spovedanie –
prin ușa cu găuri
raze de soare  
Vasile Conioși-Mesteșanu 
16memorii de război –
în cuierul din pod
chipiul agățat  
Tania Gogan 
17puf de păpădii –
poarta ruginită
încă se opune vântului   
Ana DrobotMențiune
18deșeuri de fier vechi –
pe vechea troiță
Iisus fără piroane  
Cezar CiobîcăMențiune
19vremuri străvechi  –
înainte de toate 
a fost Cuvântul   
Marin Rada   
20sat în pribegie –
crucile din cimitir
plâng cu rugină   
Ion Cuzuioc 
21vinil zgăriat –
sub nucul noduros
citindu-mi în palmă  
Mircea Moldovan 
22pasiune-n toi –
potcoave și caiele
slujind omului
Silvestru Miclăuș 
23timpul din beznă –
ceasul al nouălea 
ultima speranță   
Ion Cuzuioc 
24apocalipsă –
toate-amintirile
într-o cutie  
Vasile Coniosi-Mesteșanu 
25dezmembrări auto –
pe cuie ruginite
un diamant  
Maria Tirenescu   
26azil de bătrâni –
în fereastră bate ușor
un ram înmugurit  
Cristina-Valeria Apetrei 
27puf de păpădie  –
libertatea vântului 
peste-amintiri   
Marin Rada   
28ultimul zbor –
acoperite de rugină 
toate visele   
Ana Drobot    
29bătrâni la clacă
bat un cui îndoaie două –
Arca lui Noe  
Mircea Moldovan 
30o cărăruie suind
printre ruine –
Via Dolorosa  
Tania Gogan    
31târg de vechituri –
peste păpuşa cheală
raza de soare  
Luminița PetreaMențiune
32lupta cu timpul – 
pe linia frontului
soldați rezerviști  
Petru –Ioan Gârda 
33ciclicitate –
moarte și viață
în lumea subacvatică  
Paul-Mircea Iordache   
34azil de bătrâni – 
rugina apusului
reflectată-n ochi  
Petru –Ioan GârdaMențiune
Publicat pe de ioanaana | 1 comentariu

S-a încheiat și luna februarie, a trecut deja binișor și din martie…… Primăvara nu prea e primăvară din nici un punct de vedere, ninge peste ghiocei și zambile, suflă crivățul rusesc peste toți europenii, mai ales peste cei estici. Obidiți, covidiți, vrem, nu vrem mergem înainte. Și ca să ne facem curaj, mai bem câte un cei, câte-o cafea……

Am avut și luna aceasta destui musafiri, pe care vi-i prezint în cele de mai jos.

Argentina Stanciu cu o imagine deosebită: culorile fotografiei se pliază perfect pe mesajul amărui al versurilor. Foarte bine făcută așezarea în spațiu a textului, felicitări!

Cristina Angelescu cu două haigale. O prefer pe cea alb\negru, unde textul este la înălțimea imaginii. La cea cu zațul de cafea, ideea e promițătoare, dar după părerea mea ar mai fi trebuit un pic cizelat poemul.

Cu un haiku freudian ne surprinde și Ana Drobot. Într-adevăr, ce poate fi mai abisal ca negrul unei nopți cu vise și ca cel al cafelei?

Adriana Neacșu încearcă să citească sensul zilelor în aburii de cafea. Un haiku bun, la fel ca fotografia care-l însoțește. Un moment de meditație adevărată cu miros de cafea.

Mihai Moldoveanu ne vorbește despre schimbare, despre lumea veche, cea a florilor de tei, care ia sfârșit, înlocuită fiind de cafeaua la filtru. Un haiku reușit, dar pe care am avut dificutăți să-l asociez cu imaginea. Fotografia, cu cât o privesc mai mult, cu atât mai tare mă duce în altă parte. Poate că în geamantanul călătorului se ascunde vreun plic de cafea instant?

Un poem liniștit, ca o după amiază tihnită pe prispă, vine de la Maria Tirenescu. Bem ceai, mâncăm tartă cu mere, privim mâțișorii……unii ar întreba: Ei și? So what? Și nimic…..e pace! Nu ne e bine așa?

Mircea Moldovan vine și el cu două haigale, dintre care una chiar m-a intimidat: palat, menestreli….frumos, dar poza e prea sclipitoare pentru mine. Să fie vorba de palatul lui Becali? În schimb, minunata râșniță a bunicului rîșnește vânt. Poate de când bunicul e și el doar abur?

Mirela Brăilean ne vorbește despre gustul pelinos al despărțirii sau al iubirii neînpărtășite. Bun haiku, însă fotografia mi-aș fi dorit-o mai la înălțimea poemului.

Last but not least, avem în ediția acestei luni un invitat special. Am primit de la Corneliu Traian Atanasiu un haiku completat de un mic eseu pe tema ceaiului\cafelei. Neștiind cum să-l folosesc pentru un proiect haiga, adică lipsindu-i poza, și neprimind instrucțiuni precise, m-am hotarât să-l public, ca să spun așa, ”hors concours”. Iată-l:

Savurînd dimineața

            Se prea poate ca în zorul începutului de zi nici cafeaua și nici ceaiul să nu se bucure de răgazul care le-ar putea face mult mai savuroase. Dacă însă nu trebuie să te duci la slujbă și-ți bei cafeaua pe îndelete pe pajiștea verde, în balansoar, poți să deguști totul fără opreliști sau precipitare. Poți să auzi trilurile discrete ale păsărilor sau cîrîitul gutural și iritat al coțofenei. Poți privi gardul lung din față pe care se răsfață toate nuanțele luminii, schimbîndu-se fără grabă pe măsură ce soarele se ridică încet pe cer. Poți arunca ocheade ierbii în care sclipește roua. Și, peste gard, îți poți ridica privirea către coroanele arborilor care deja s-au rotunjit. Totul în acompanierea mirosului de verde proapsăt și de flori fără nume.

            Și cîteodată se ivește încet și inspirația. Vrei să evoci culorile acestei dimineți sau, mai bine zis, culoarea dimineților fără griji. Ceva dă însă prioritate sensului figurat al culorii, vrei să prinzi nuanța, tonul, atmosfera acestor dimineți. Culorile, remarcabile și ele, se topesc în contextul care le încorporează. În culoarea care absoarbe nu doar circumstanțele naturale ci și dispoziția sufletească pe care o resimți și care leagă și încheagă totul.

sorbind alene

culoarea dimineții –

pe ceașcă roua

Sorbind alene mărturisește deja faptul că savurezi, că deguști, că important nu este să bei și să înghiți, ci să păstrezi picul pe care-l sorbi, plimbîndu-l prin cerul gurii, pentru a-i simți și a-i epuiza deliciile. Primul vers a absorbit aluziv cafeaua sau ceaiul matinal și a lăsat sorbirea, modulată pe îndelete, să gliseze spre ceea ce ne captivează, ne acaparează, ne absoarbe. Culorile au glisat și ele spre, culoare, adică spre ceea ce dă unui lucru viață, pregnanță, specificitate, personalitate.

Ultimul vers revine, refăcînd legătura la propriu cu sorbitul, la ceașcă. Dar ceașca nu mai e acum un element de recuzită al ritualului restaurării matinale ci unul în plus în paleta cromatică a dimineții. Un obiect din care poți sorbi (doar cu ochii) ceva definitoriu pentru dimineață, un detaliu care poate fi pus pe blazonul ei – roua.

Text: Corneliu Traian Atanasiu

Iar acum, să intre divele, ielele, ceaiurile și cafelele…..:)

Bem în continuare și în martie, în liniște și concentrare, chiar dacă lumea se face țăndări în jurul nostru, căci asta ne salvează: un Earl Grey, un mazagran, o tartă cu mere…..

Aștept haigalele lunii martie până pe 31.03.2022, la adresa: psioana@gmail.com.

Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu

Iată și fotografia lunii martie!

Autorul fotografiei: Dan Doman. Propusă de: Cezar Florin Ciobîcă. Jurizarea va fi făcută de: Ioana Dinescu.

Așteptăm haiku-urile voastre pe adresa: cezarflorinciobika50471@gmail.com, până la 20.03.2022.

S-avem parte de liniște și pace!

Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu

Dau cuvântul juriului Cezar.

semne de viață –
prin piatra funerară
fire de iarbă

Autor: Ion Cuzuioc

Poemul subliniază subtil că suntem ființe trecătoare și că totul este supus
trecerii ireversibile, necruțătoare a timpului care pune atât de multăpresiune pe
omul modern. Timpul ne însoțește permanent pretutindeni, amintindu-ne agasant
de unicitatea fiecărei clipe a trecerii noastre prin lume.
Prima parte a haiku-ului pregătește terenul, propune o pistă dădătoare de
speranță, o atmosferă optimistă.
Partea a doua, până să-i citești finalul, te incită, făcându-te să te întrebi dacă
nu e vorba de-o ședință de spiritism; în plus, adjectival “funerară” introduce o
notă sumbră, în antiteză cu incipitul. Ultimul vers aduce dezlegarea fabulei – iarba
e cea care pare să învingă timpul, îi supraviețuiește omului și, depășind miraculos
obstacolul, reușește să iasă la lumină. Astfel, cel care s-a dus pare să comunice cu
urmașii într-un mod ancestral, să învie în altceva.
La nivel fonetic, nu poate fi ignorată asonanța vocalei “a” care pare să
sublinieze măreția naturii care se reinventează mereu, iar repetarea consoanei “r”
te face parcă să simți insinuându-se freamătul firelor de iarbă.
În ceea ce mă privește, ultimul vers (fire de iarbă), asociat cu “piatra
funerară”, mi-a amintit de un celebru haiku al lui Basho (iarba verii – / tot ce-a
rămas / din visele războinicilor), poem care ne invită să medităm asupra fragilității
noastre, dar mai ales asupra urmelor pe care merită să le lăsăm în urma noastră.


Jurizare și comentariu: Cezar-Florin Ciobîcă

În continuare diploma și tabelul cu toate poemele intrate în concurs.

Nr.Poem  Autor
1Sfânta Treime –
neclintite de vânturi
stalagmitele  
Mihai Moldoveanu
2cu X, Y, Z –
degetele bătrânei
tocind  rozariul  
Silvestru Miclăuș
evidențiat
3nisipul umed –
niciunul dintre turnuri
nu prinde-apusul  
4însemn de iarnă –
doar un om cu-o căciulă
în toată curtea  
5zi de zi deșert –
fiecare piramidă
cu mumia ei  
Nicolae Crepcia
6jos cojoacele-
în pas cu moda babele
la ședință spa  
Adriana Neacșu
7semne de viață –
prin piatra funerară
fire de iarbă  
Ion Cuzuioc
câștigător
8nunta de aur –
buna își prinde părul
cu o agrafă  
9primul vals –
buchetul de mireasă
din cufărul mamei  
10nimeni la război –
pe ulițe fetele
la melițat
Cristina Angelescu
11nimic infinit –
la pediatrie
poze cu îngeri  
12trepte către cer –
tot mai greu de numărat
mătăniile  
Cecilia Birca
evidențiat
13pe-un picior de plai –
prin albul omătului
oile pierdute  
14la moștenire  –
risipite în pripă
perlele mamei  
15în prag chiar soțul –
rămași stană de piatră
el și cei doi  
16momâi de piatră –
glonțul carabinei
destramă un nor  
Mircea Moldovan
17surogate –
pregătiți pentru nimic
soldații de plumb  
18pietre de moară –
la azil de ziua lor
sirop de dude
19manechine –
pustiul infinit
al zilei de iarnă  
20nuntă cu cântec –
pe scaunul mirelui
un bolovan  
21filosofie –
în capătul unghiului
piatra ascunsă  
Marin RADA
22perseidele
un echilibru fragil-
natură și  viață  
23piatră pe piatră –
cuvintele care zidesc
biserica din noi  
24musafiri –
în grădina japoneză
figurine din pietre  
Ana Drobot
Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu

În prima lună din an șapte haijini și-au luat inima în dinți și au venit să bea, ba un ceai, ba o cafea, cu mine. Le mulțumesc de vizită și îi aștept, bineînțeles, și luna viitoare. Înainte de a ne cufunda însă în ceștile și bolurile ce urmează, aș vrea să fac niște observații generale. Vă rog să dați un pic mai multă atenție mărimii și culorii fontului cu care inserați haku-ul, precum și locului în care îl plasați în imagine. Printre altele, arta haigalei presupune a integra textul în imagine în așa fel încât acesta să devină el însuși parte a operei de artă. Textul este o prelungire a imaginii, așa cum imaginea este o prelungire a textului. Litere prea mari sau prea mici, un font al cărui stil nu se potrivește cu imaginea, faptul că este prea puțin lizibil sau, din contră, că domină în mod neadecvat, prin culoare, opulența mărimii sau plasarea prea agresiva în spațiul fotografiei/graficii sunt tot atâția factori care pot ruina efectul de ansamblu. Inserarea textului presupune deci la fel de multă grijă pentru ansamblu și detaliu ca alegerea imaginii sau scrierea haiku-ului.

Acestea fiind zise, vă prezint recolta lunii ianuarie:

Ana Drobot scrie despre noul ”împreună” în timpuri pandemice. Virtualul ne forțează să renunțăm la una din marile plăceri: a bea un ceai împreună. Ca singură critică pe care o am de făcut la haigaua ei este – apropos de cele spuse mai sus – faptul că textul l-aș fi vrut plasat mai bine, în așa fel încât să nu se suprapună cu toarta ceștii. În rest…..îmi place mult ceaiul cu scorțișoară!

Maria Tirenescu bea cu părinții ceai din fulgi de nea, în timp ce ninge cu flori de tei. Imaginea se potrivește perfect cu fotoliul de lângă sobă și cu ceașca de ceai cald.

Plasat pe o fotografie deosebită, haiku-ul Mirelei Brăilean evocă meșteșugit gustul vacanței cu miros de cardamon. Parcă și textura și forma liniilor din imagine te duc cu gândul la zațul cafelei și la spirala fumului ce se ridică alene din ceașcă.

Mircea Moldovan povestește despre aglomerația din jurul mesei unde bunica bea ceai de anghinare. Doar bunica bea? Se pare ca nu, mai sunt și alți musafiri, poate unii dintre ei poartă ghivece în loc de papuci….:) Și aici aș avea o recomandare: dacă folosim poze din dotarea proprie, să le selectăm ceva mai sever. Dacă camera este ținută strâmb, astfel că liniile care în mod firesc ar trebui să fie orizontale par a fi ca pe un vapor înclinat de furtună, efectul imaginii va fi mult diminuat. Deci, mai multă exigență nu doar la poem, ci și la imagine.

A doua haiga a lui Mircea Moldovan este ceva mai sumbră, cioara, zațul negru al cafelei și amenințarea unei (ultime?) călătorii dând o notă funerară ansamblului.

Cât despre Mihai Moldoveanu, deși fotografia aleasă este alb/negru, dispoziția este în mod evident una roz (poate chiar rosé). Șprițului strămoșesc nu i se pot opune nici un fel de fandoseli ulterior importate, cum sunt cafeaua sau ceaiul. Poporul român rămâne credincios tradiției dacice!…:)

Mona Gheorghe ne invită să spunem povești la chanoyu…..cu drag accept invitația, dar trebuie să vorbim îm japoneză?,,,,;) Și aici aș recomanda poate un alt gen de font și de culoare, care să se integreze mai discret și mai rafinat în peisaj.

Și a doua haiga a autoarei ne transpune într-o liniște zen, atunci când privim splendoarea kimonoului din ceainic și ascultăm foșnetele verii….

O haiga de mare finețe ne propune și Cristina-Monica Moldoveanu. Ce poate fi mai diafan decât umbra aburului? Chintesența primăverii rămasă doar în parfumul florii de tei, căci poate și aroma are o umbră, geamănă cu a aburului…..

Mulțumesc tuturor surorilor și fraților, nu de cruce, ci de ceai sau cafea, și îi aștept cu ceainicul și filigeanul pe masă și luna viitoare.

Aștept deci haigalele lunii februarie, pana pe 28.02., la adresa psioan@gmail.com.

Publicat pe de ioanaana | Lasă un comentariu