REZULTATELE CONCURSULUI “HAIKU LA FOTOGRAFIE”

Foto: Lavana Kray

Poemul câştigător:

sub clar de lună –

la poarta vechii cetăţi

aceiaşi străjeri

Cristina Ailoaiei

Poeme selectate:

aripi fâlfâind –

ultimul vizitator

în lapidariu

Bea Hurmuz

doar privirile

scăpate cu totul din

braţele lavei

Mihai Albu

nimeni acasa-

prin fereastra deschisa

un singur tablou

Lavana Kray

gratii peste cer –

intre ziduri, ochii lor

numai lumină

(omagiu – memorialul durerii)

Julia Ralia

privirea spre cer –

ultima rugăciune

şi-apoi tăcere

Cornel Costea

drum fără sfârşit –

în piatra arcuită

necuprins cerul

Ana Urma

slujbă de seară –

din zid se-nalță din nou

vaierul Anei

Cezar F. Ciobîcă

Pentru fotografia lunii aprilie am primit de la 20 de participanţi un număr de 42 de haiku-uri.

Mărturisesc că am fost surprinsă de ecoul pe care l-a avut această imagine. Şi mai surprinsă am fost de faptul că au participat neobişnuit de mulţi „boboci”: 5 nou veniţi ne-au făcut bucuria de a se alătura grupului nostru, mic dar tenace, de haijini care scriu haiku la fotografie. Le urez bun venit şi-i rog să nu se descurajeze dacă nu au primit imediat şi premiu.

Aşa cum a devenit deja o „tradiţie”, s-au strâns şi de data aceasta multe haiku-uri bune şi foarte bune. Un număr suficient de mare de poeme, încât să-mi dea serios de furcă la alegerea celui care se va sui pe podium. În cele din urmă, m-am hotărât să dau „cununiţa” Cristinei Ailoaiei. Am să explic de ce.

Cei care o cunosc pe Cristina ar putea crede că este un „premiu de încurajare”. Îi asigur că nu este câtuşi de puţin cazul. Pentru cei care nu o cunosc: Cristina este elevă la un liceu din Botoşani, are 14 ani (neîmpliniţi?). Aceasta nu înseamnă că am avut vreo indulgenţă specială atunci când i-am apreciat poemul. Aşa cum se poate vedea, am avut de unde alege: există o listă lungă cu poeme foarte bune, ale căror „punţi” de legătură cu imaginea ar fi meritat, fără îndoială, să fie premiate.

Poemul Cristinei, însă, m-a cucerit pe două paliere. În primul rând, partea formală, de construcţie, este fără pată. Aşa cum îi şade bine unui haiku, poemul este compus din două părţi distincte juxtapuse, limbajul este simplu, neted, firesc; nimic artificial sau forţat pentru a exprima ideea pe care se sprijină poemul. Această naturaleţe îi conferă textului o eleganţă structurală şi o armonie care cuceresc de la prima lectură.

Există o referire la natură: clarul de lună (în general kigo de toamnă), anotimp bine ales pentru atmosfera pe care o degajă imaginea.

Nu avem cuvinte de prisos, abstracte; iar făcând abstracţie de epitetul „vechi”, nu avem nici o figură de stil. Nici măcar nu ni se „sugerează” mai mult sau mai puţin „ferm”, cam cum ar trebui să ne simţim: trişti, gânditori sau nostalgici….. Sub aparenta neutralitate descriptivă, cele trei versuri fac o afirmaţie de modestă anvergură: paznicii cetăţii ar fi aceiaşi….. „De ce”-ul acestei constatări este lăsat în seama noastră. Aşa cum ar trebui să se întâmple în orice haiku autentic.

Ideea care stă la baza haiku-ului este şi ea, aparent, simplă şi în deplină armonie cu imaginea. Într-adevăr, avem o poartă din piatră cu două figuri umane neterminate, un basorelief cu mult yugen. Cristina a extras din imagine o idee care cucereşte prin eleganţa simplităţii ei: cele două figuri sculptate în piatră sunt străjerii cetăţii. Ei păzesc poarta, şi vrând-nevrând sunt mereu aceiaşi, căci nu pot pleca, fiind din piatră. Acesta ar fi un plan, cel imediat, vizibil, al interpretării. O a doua cheie interpretativă, mai subtilă, ne poate duce cu gândul la faptul că străjerii, în decursul anilor, pe rând alţii ca identitate, sunt mereu aceeaşi ca funcţie, de unde ştergerea identităţii individului prin acţiunea nivelatoare a unei munci rutiniere. O frumoasă şi originală interpretare dată faptului că cele două figuri din basorelief sunt fragmentate, neterminate.

Încă un amănunt care m-a cucerit: asimilarea liniei în arcadă a uşii cu „clarul de lună”. Este vorba aici de o foarte subtilă suprapunere a conturului lunii cu cel al arcadei „porţii de cetate”. O „legătura de parfum”, am spune în limbajul esteticii nipone. De asemenea, trimiterea, printr-un kigo de toamnă, către atmosfera acestui anotimp, se potriveşte de minune cu contextul elegiac sugerat de „vechea cetate” şi de paznicii de piatră.

Un haiku rotund şi echilibrat. Felicitări, Cristina! Să mai recidivezi!

Un alt poem intens, de o stranie frumuseţe, este cel al Beei Hurmuz: fâlfâitul aripilor din lapidariu lasă deschisă o întreagă paletă de posibilităţi. Ultimul vizitator poate fi o pasăre sau un înger….sau poate sufletul care pleacă spre lumi mai bune, judecând după privirea cu care este urmărit de cele două personaje din basorelief.

Haiku-ul următor, cel al lui Mihai Albu (bun venit, Mihai, în rândurile noastre), izolează din fotografie unul din elementele ei esenţiale şi-l împleteşte într-un poem care surprinde şi provoacă „ecouri” în cititor. Este vorba de privirea celor două personaje. Într-adevăr, această privire impresionează cel mai mult pe cel ce se cufundă în fotografie. Atitudinea celor doi, fragmentele de trup vizibile, „textura” suprafeţei….toate aceste elemente duc cu gândul la acele trupuri „imortalizate” în rocă vulcanică, aşa cum le găsim la Pompei. Întreaga dramă a unor oameni prinşi sub şuvoiul de lavă nu putea fi mai zguduitor exprimată decât prin punctarea: „doar privirile scăpate”. Excepţională viziune şi punte spre imagine.

O altă premieră este poemul Lavanei Kray. Doresc să-i subliniez unicitatea dată de mai mulţi factori: este prima dată când Lavana scrie haiku. Este şi prima dată când fotograful care a făcut imaginea încearcă – şi reuşeşte – să scrie un poem la propria imagine. În plus, haiku-ul este echilibrat din mai toate punctele de vedere. Simplu, criptic, minimalist, misterios – toate ingredientele necesare unui haiku de bună calitate. Norocul începătorului, ar zice gurile rele….:) Lavana, te mai aşteptăm, şi ca fotograf, şi ca haijin.

Alte două haiku-uri deosebite, cel al Juliei Ralia şi cel al lui Cornel Costea, au izolat elementul „privire” şi au reuşit, cu succes, să-l pună într-o poveste. Tragedia „deţinutului sfânt” (cum sunt denumiţi cei care fac obiectul Memorialului Durerii) este surprinsă şi descrisă convingător de Julia, prin „lumina” din ochii martirilor. Cornel face trimitere, prin „ultima rugăciune/ş-apoi tăcere”, la soarta celor care ştiu că sunt forţaţi să meargă de vii pe ultimul drum. De remarcat că ambii autori au „citit” privirea personajelor ca fiind una a celui care-şi încheie socotelile cu lumea aceasta.

Anei Urma i-a izbutit, şi de data aceasta, un haiku de mare fineţe. Imaginea cerului imposibil de cuprins in „piatra arcuită” cucereşte prin prospeţimea viziunii şi prin jocul înţelesurilor. De remarcat şi consonanţa imaginilor din primul şi cel de-al treilea vers: drumul nu are sfârşit, la fel ca cerul care e de necuprins. La mijloc, două umbre.

Cezar Ciobîcă merge în schimb pe o cu totul altă imagine: tensiunea existentă în fotografie este distilată în legenda meşterului Manole. Către acelaşi cer se înalţă şi cântările vecerniei, şi vaietele pietrelor în care este zidit sacrificiul Anei. Fascinantă idee!

Felicitări câştigătoarei şi tuturor celor evidenţiaţi. Felicitări şi celor care nu-şi văd poemul aici, dar care au trimis haiku-uri bune (Doina Bogdan, Virginia Popescu, Nicole Pottier, Andra Andronic, Ana-Maria Trandafir): o selecţie strânsă este necesară pentru a nu lungi lista poemelor evidenţiate prea mult.

Pe cei care au participat pentru prima dată doresc să-i rog să nu se descurajeze. Luaţi-vă timpul să citiţi despre, şi să înţelegeţi exact care sunt trăsăturile principale ale haiku-ului, prin ce mecanisme şi caracteristici se deosebeşte el de alte genuri de poezie. Simpla participare la concurs reprezintă deja o experienţă valoroasă pe calea perfecţionării în arta compunerii de haiku. Nu vă refuzaţi această şansă.